Comisia Europeană a elaborat al treilea raport privitor la rigorile statului de drept, la dată de 13 iulie a.c. Acest ultim raport, spre deosebire de celelalte două, conține recomandări individuale adresate statelor cu probleme în materie de justiție și liberate a presei. Recomandările deși comportă un caracter facultativ ( spre deosebire de Mecanismul de Cooperare și Verificare ) atrag totuși atenția asupra unor carențe importante ale sistemului judiciar.

În primul rând, din perspectiva constituționalității, noul articol 250 indice 2 vine în codul de procedură penală fără… o procedură. Deși ne spune destul de clar ce trebuie făcut, nu ne spune cum trebuie făcut, făcând trimitere doar la calea de atac, omițând, însă, să prezinte prima etapă, cea de verificare propriu-zisă. Mențiunea nu este lipsită de importanță având în vedere că nu este previzibil pentru justițiabil dacă procedura în cursul urmăririi penale are un caracter contradictoriu, în sensul în care inculpatul sau suspectul este chemat de către procuror la menținerea măsurii, similar situației prelungirii controlului judiciar, ori pur și simplu măsura este menținută și i se comunică ordonanța.

Autorii își propun în prezentul articol o abordare cât mai cuprinzătoare a principiului loialității în materie procesuală. Accentul va fi îndreptat, în primul rând, către considerentele relevante din cazurile cheie (“key-cases”) ale Curții Europene a Drepturilor Omului (“CtEDO”) prin raportare la dreptul la un proces echitabil, așa cum acesta se regăsește în Convenția Europeana a Drepturilor Omului (“ConvențiaEDO”). În subsidiar, unde este necesar pentru o mai bună individualizare a instituțiilor de drept procesual, vom trece în revistă considerentele instațelor naționale. În definitiv, litera legii prinde glas prin judecători, iar analiza trebuie dirijată în proximitatea soluțiilor oferite de magistrați. Criteriile pe care CtEDO le aduce în sprijinul judecătorilor naționali sunt într-o oarecare măsură proteiforme. Adaptarea acestora se face, în final, tot de către judecătorul național.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele pentru care este acuzat şi de a nu contribui la propria sa incriminare reprezintă o garanţie a unei proceduri echitabile în procesul penal. De asemenea s-a reţinut că, deşi art. 6 din Convenţie nu menţionează expres aceste drepturi, ele reprezintă norme general recunoscute, circumscrise noţiunii de „proces echitabil„. S-a mai arătat că dreptul de a nu contribui la propria incriminare este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie. Această prezumţie tinde să protejeze o persoană acuzată de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase.

Codul de procedură penală vorbește despre dreptul conferit persoanei de a cere repararea prejudiciului cauzat de o eroare judiciară ori de privarea nelegală de libertate. Însă, cum mai exact definim acest prejudiciu? Cum îl calificăm? Cum evaluăm în bani ceva irecuperabil și mai prețios decât orice bun: libertatea, timpul? Nu degeaba de-a lungul timpului a fost enunțat principiul potrivit căruia mai bine avem 100 de vinovați liberi, decât un nevinovat condamnat. Nu degeaba trebuie cântărit cu grijă de instanță în propria-și instanță morală principiul in dubio pro reo.

Considerăm că nu ar trebui reținut automat concursul între infracțiunea de spălare a banilor, indiferent de varianta în care a fost săvârșită, și infracțiunea predicat/premisă. Pe scurt, nu considerăm că argumentele dezbătute între deciziile 16/2016 și 418/2018 ar trebui să se rezume strict la varianta de la litera (c) – dobândirea, deţinerea sau folosirea, ci și la primele două variante de incriminare, în funcție de particularitățile cauzei.